Mi-e frica

2015-11-16 18.39.53

Poate va intrebati de ce nu am mai scris nimic de doua saptamani. Multi cred ca stiti deja si raspunsul.

Ce s-a intamplat in clubul Colectiv, ne-a lasat fara aer si cuvinte. Din respect nu puteam sa ne continuam viata ca si cand nimic nu s-a intamplat, mai ales cand oameni dragi noua se luptau sa traiasca. Daca cei mai norocosi dintre ei nu si-au pierdut viitorul, mult prea multi oameni frumosi ne zambesc dintre ingeri: printre acestia si un prieten de-al Elenei, o colega de-a sotului meu si alte suflete tinere din cercurile noastre de cunostinte.

Tragedia s-a intamplat cu patru zile inainte de ziua mea de nastere si a lasat in urma un munte de tristete molipsitoare, care nu are cum sa nu te afecteze. Parinti care au ramas fara copii, copii care au ramas fara sprijin pe lume, frati despartiti de flacari nemiloase, oameni ca mine si ca voi care au disparut intr-un nor de fum, cand tot ce voiau era sa petreaca o ora sau doua in compania prietenilor si a muzicii pe care o iubeau. Dintr-o data sarbatorirea inca unui an de viata a devenit nesemnificativa. Personal pot doar sa spun ca este al 5 lea an consecutiv cand nu ma pot bucura de ziua mea din cauza unor circumstante independente de vointa mea.

Pana sa am copii, ziua mea era motiv de sarbatoare mare. Grijile mele erau limitate la outfit si locatie. Nu-mi aduc aminte sa-mi fi fost frica de ceva pe atunci, poate doar de amenzi de circulatie si de perspectiva unei inimi ranite.

Cand am implinit 28 de ani si am avut primul meu copil, a fost ca si cand un capitol intreg din viata mea s-a inchis iremediabil. Am dezvoltat in decurs de 3 luni un numar incredibil de temeri si frici dintre cele mai variate.

Pe de o parte ma temeam pentru viata fetitei mele: sa nu moara in somn ( sindromul mortii subite la nou nascut nu este un mit – ci o realitate inca neexplicata si destul de frecventa), sa fie sanatoasa, sa se dezvolte normal, sa indeplineasca toate criteriile conform varstei (greutate, abilitati motorii) ca mai apoi sa ma tem pentru viitorul ei apropiat: sa mearga, sa vorbeasca, sa ne priveasca in ochi astfel incat sa putem taia autismul de pe lista nenorocirilor care distrug sufletul unui parinte. Pe vremea aceea tatal meu, suferind de insuficienta renala de aproape 15 ani, primea o noua lovitura sub forma unor complicatii: calcifieri ale musculaturii, necroze ale extremitatilor, cancer renal si mai apoi amputatii. Mama mea, la randul ei cu insuficienta cardiaca, complet devotata ingrijirii lui, nu ma putea ajuta sub nici o forma si mi-a spus intr-un moment de slabiciune ceva ce m-a marcat profund: Draga mea, ai mare grija de tine, pentru ca daca tu nu mai esti nu are cine sa aiba grija de copilul tau.

Poate suna foarte crud, dar intr-un fel avea dreptate. Eu nu am frati, socrii mei sunt departe, parintii mei sunt bolnavi, sotul meu face o meserie riscanta…. cine in afara de mine, mi-ar fi iubit copilul asa cum il iubesc eu. Si uite cum o fraza banala a deschis usa unei frici noi, frica de moarte. Si nu, nu era vorba de moarte in absolut, ci de lucruri specifice de care nu am reusit sa scap: mi-e frica sa zbor, am grija maxima cum conduc, ma uit de 10 ori inainte sa trec strada, ma spal pe maini obsesiv mai ales daca am vizitat spitale, merg arareori in cladiri cu bulina, nu umblu pe alei intunecate noaptea, nu inot niciodata prea departe de tarm…….etc…am incuiat intr-un sertar partea aventuroasa din mine.

Si da…de vineri 30 octombrie 2015 – mi-e frica sa ies in oras. Port pe umeri o responsabilitate ca o piatra de moara. Cei doi copii ai mei, sunt prioritatea mea numarul unu. Si totusi nu pot sa uit ca puterea exemplului este cea mai mare. Nu vreau sa le fie frica si nu e de ajuns sa ii invat pe copiii mei sa fie responsabili, ci trebuie sa le arat si cum sa fie fericiti, sa-si urmeze visurile si sa spere. Vreau sa rada si sa nu fie impovarati de griji si frici, sa zambeasca si sa incerce, sa cada si sa aiba in ei puterea de a se ridica de fiecare data, sa intrebe si sa se intrebe, sa fie buni si sa vorbeasca frumos, sa faca deosebirea intre bine si rau, sa fie respectuosi si respectabili; sa-si traiasca viata cu entuziasm si imaginatie. Ce s-a intamplat in Colectiv a fost greu de explicat pentru mintile lor si cu atat mai greu de explicat pentru sufletele lor. Cum au putut niste adulti sa-si puna propriile interese pecuniare inaintea vietii  atator oameni, era pentru ei de neinteles si de necomparat. Dar au inteles lacrimile tuturori parintilor si prietenilor si furia celor care s-au intalnit seri la rand pe strazi ca sa se asigure ca asa o nenorocire nu se va mai intampla niciodata.

Cand in sfarsit credeam ca se iveste soarele si pe strada noastra si ca putem trage linie dupa nenorocirea din Colectiv, spunand ca astfel de intamplari sunt rare, au aparut iarasi bannerele cu breaking news pe toate posturile de televiziune. Iarasi ne-am lipit de ecrane, sperand ca ceea ce vedem este ireal si numarul mortilor nu va creste. Cei mici au ridicat iar ochii, intrebatori.

Joi 12 noiembrie au explodat bombe in centrul Beirutului si vineri 13 noiembrie 2015 s-a ales praful de orasul luminii. Parisul s-a transformat in 30 de minute din capitala bunului gust si a culturii in capitala fricii. Locuitorii orasului au fost sfatuiti sa nu-si paraseasca locuintele pentru ca niste oameni au ales sa-si apere credintele cu arma si sa ii pedepseasca pe cei care nu le impart ideile luandu-le vietile date de creator tuturor. Si uite cum 8 teoristi au intrerupt firul vietii a peste 2 milioane de oameni: fizic pentru peste 120 si psihologic prin frica semanata pentru ceilalti. Unul dintre cele mai romantice orase din lume, cu embleme ca turnul Eiffel – recunoscut in toata lumea – si Louvre -ul – casa celor mai mari capodopere ale umanitatii – a devenit in cel mai scurt timp no fly zone. Viata ne-a fost iar pusa pe pauza fara voia noastra si asta mi se pare cel mai frustrant. Ne sunt ingradite libertatile  prin acte diverse de teroare sau prin nepasarea celor care ar trebui sa le protejeze. Cine isi mai planuieste acum cu inima impacata, un weekend la Roma sau Londra, stiind ca sunt pe lista potentialelor tinte ale furiei islamiste? Cine se gandeste la o plimbare pe stradutele intortochiate din centrul Parisului fara sa-l treaca un fior rece pe sira spinarii? Nimeni! Terorismul si nepasarea castiga din nou.

Asa ca as vrea sa strig astfel incat sa auda toata lumea: Nu putem lasa frica sa ne impiedice sa traim. Ce model am fi pentru copiii nostri? Ce fel de oameni am fi noi si ce fel de copilarie ar avea ei? Eu una planuiesc sa-mi inving toate temerile si sa le ofer copiilor mei amintiri de neuitat. Poate nu voi reusi mereu dar asta nu ma va impiedica sa incerc.

Pentru final imi permit sa-l parafrazez pe Lev Tolstoi care spunea: „Este ceva în spiritul uman, care va supraviețui și va invinge, există o lumină mică și strălucitoare care arde în inima omului si care nu se va stinge, indiferent cât de întunecată devine lumea.”

Sa nu va fie frica sa traiti!

Poza semnatura

Ti-a placut articolul? Da-i like pe Facebook

Lasă un răspuns